Amânarea gratificării – o nouă victimă a crizei replicării?

Articol redactat de Ana Cosmoiu

 

 

Testul bezelei, derulat între anii 1970-1990 de Walter Mischel și colaboratorii săi, este cu siguranță unul dintre cele mai cunoscute rezultate din psihologie. Experimentul arată că timpul pe care îl poate aștepta un copil înainte de a mânca un desert – cu condiția de a mai primi unul în urma așteptării (i.e. un indicator al autocontrolului comportamental) – este puternic corelat cu rezultatele academice (r = .27) și competențele social-emoționale (r = .39) în adolescență (Mischel, Shoda, & Peake, 1988) și la vârstă adultă (Casey et al., 2011).

 

Un exemplu al desfășurării standard a testului bezelei: https://www.youtube.com/watch?v=QX_oy9614HQ

 

Simplitatea și puterea predictivă a metodei lui Mischel au făcut din acesta unul dintre cele mai titrate studii din psihologie, stând la baza unei multitudini de programe de întărire a autocontrolului în cazul copiilor, în special în cazul celor proveniți din medii defavorizate. Cu toate acestea, astfel de intervenții tind să aibă efecte ce se diminuează în timp, ridicând probleme de ordin atât teoretic, cât și practic (Bailey, Duncan, Odgers, & Yu, 2017).

Din punct de vedere teoretic, eficiența redusă a acestor intervențiilor ridică semne de întrebare cu privire la gradul de robustețe al rezultatelor ce stau la baza lor. Și mai importante sunt, însă, implicațiile practice. Dat fiind că intervențiile ce se concentrează exclusiv pe a dezvolta abilități specifice, precum amânarea gratificării, nu sunt suficient de eficiente pe termen lung, este esențială dezvoltarea unor intervenții mai ample, care să antreneze concomitent mai mulți factori cognitivi și comportamentali sau chiar, în măsura în care acest lucru este fezabil, să aibă în vedere chiar factori sistemici precum statutul socio-economic.

În acest context, noi rezultate, publicate în Psychological Science, vin însă să conteste rezultatele inițiale ale lui Mischel (Watts, Duncan, & Quan, 2018). Un punct forte al replicării este că aceasta a fost bazată pe o bază de date națională, de cel puțin 10 ori mai numeroasă decât cea din studiul original și reprezentativă pentru mai multe pături sociale. Autorii replicării au arătat că, deși abilitatea de a amâna gratificarea a corelat cu realizările ulterioare, nivelul acestei corelații este mult mai redus decât cel din studiul original (r= .08 – pentru realizările academice și, respectiv, r = -.02 – pentru competențe socio-emoționale) și este dependent de factori ce țin de statutul socio-economic al copilului, precum veniturile familiei sau nivelul educațional al mamei. Cu alte cuvinte, atunci când astfel de factori sistemici sunt controlați, diferențele în abilitatea de a amâna gratificarea își pierd puterea predictivă.

Deși aceste rezultate contradictorii sunt importante, trebuie avut în vedere faptul că ele nu constituie o replicare directă. Ca o diferență fundamentală față de studiul original, în cadrul acestei replicări copiii au așteptat maximum 7 minute în prezența bezelei, spre deosebire de cele 15-20 de minute din studiul lui Mischel (Mischel, 1974). Această diferență are ca rezultat efecte de tip ceiling (i.e. majoritatea copiilor din eșantion au reușit cu succes să atingă limita maximă de timp) și ar putea explica discrepanța dintre rezultatele obținute inițial și cele obținute în eșantionul curent.

 

Concluzii

Studiul lui Mischel face parte dintr-o lungă serie de rezultate celebre din psihologie ce nu au rezistat în fața tentativelor de replicare, dând naștere unei controversate „crize a replicării” în științele sociale (Maxwell, Lau, & Howard, 2015; Open Science Collaboration, 2012). În acest context, este demn de menționat faptul că acest studiu a fost primul care a încercat o replicare a rezultatelor lui Mischel după mai bine de trei decade. Astfel, studiul curent vine ca un nou semnal de alarmă care să ateste importanța replicării, mai ales în contexte în care politici publice sunt bazate pe rezultatele psihologice obținute pe eșantioane reduse și nereprezentative.

 

 

Referințe

Bailey, D., Duncan, G. J., Odgers, C. L., & Yu, W. (2017). Persistence and Fadeout in the Impacts of Child and Adolescent Interventions. Journal of Research on Educational Effectiveness10(1), 7–39. http://doi.org/10.1080/19345747.2016.1232459

Casey, B. J., Somerville, L. H., Gotlib, I. H., Ayduk, O., Franklin, N. T., Askren, M. K., … & Glover, G. (2011). Behavioral and neural correlates of delay of gratification 40 years later. Proceedings of the National Academy of Sciences108(36), 14998-15003.

Maxwell, S. E., Lau, M. Y., & Howard, G. S. (2015). Is psychology suffering from a replication crisis? What does “failure to replicate” really mean? American Psychologist70(6), 487.

Mischel, W. (1974). Processes in delay of gratification. In Advances in experimental social psychology (Vol. 7, pp. 249-292). Academic Press.

Mischel, W., Shoda, Y., & Peake, P. K. (1988). The nature of adolescent competencies predicted by preschool delay of gratification. Journal of personality and social psychology54(4), 687.

Open Science Collaboration. (2012). An open, large-scale, collaborative effort to estimate the reproducibility of psychological science. Perspectives on Psychological Science7(6), 657-660.

Watts, T. W., Duncan, G. J., & Quan, H. (2018). Revisiting the Marshmallow Test: A Conceptual Replication Investigating Links Between Early Delay of Gratification and Later Outcomes. Psychological science, 0956797618761661.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *