Abordarea „Embodied Cognition” – proiect de cercetare sau teorie de sine stătătoare? Aplicabilitate in psihologia clinică, limite și perspective viitoare

Ce este „embodied cognition”?

„Embodied cognition” este una dintre cele mai importante topici de cercetare în domeniul de față în științele cognitive contemporane. Deși de-a lungul timpului au existat opinii diverse cu privire la natura acestui fenomen, ideea principală a acestei abordări este faptul că procesele psihologice sunt influențate de morfologia corpului, de sistemele senzoriomotorii și emoții (Glenberg, 2010)

În cognitivismul tradiţional, sistemul cognitiv a fost separat  de aspectele senzorio-motorii sau de context, iar accentul s-a pus pe reprezentări şi pe procesele cognitive cu care operăm asupra lor (Ionescu, 2011) dar limitarea acestei paradigme rămâne felul în care simbolurile dobândesc sens în mintea noastră, această problemă este denumită în literatura de specialitate „the symbol grounding problem” (Harnad, 1990). În aceste condiții, a apărut necesitatea conceptualizării cognitiei în termeni noi ce poartă de numirea de cogniție „embodied”.

(Ionescu, 2011)

Figura (a) explică abordarea „embodied cognition” desemnează  faptul  că dincolo  de  creier,  cogniţia  depinde  de  corp (senzaţii, percepţii, acţiuni, morfologia corpului şi stările sale – de exemplu, emoţii) iar figura (b) explică abordarea „embodied cognition” reunită cu cea de „embedded cognition” care se referă la faptul că sistemul cognitiv este scufundat în mediul înconjurător (fizic și social), găsită azi sub termenul simplu de „embodied cognition” (Ionescu, 2011).

Potrivit abordării „embodied cognition”, cogniția nu mai este considerată un fenomen separat și superior, ci cognițiile și emoțiile se dezvoltă în experiența senzoriomotorie a mediului (Prince et al., 2012) iar corelația dintre minte, corp și mediu permite subiectului să își contureze o viziune unică asupra lumii (Costa și colab., 2013) (Zatti & Zarbo, 2015) .

Mai exact, „embodied cognition” este abordarea potrivit căreia mintea nu dictează de una singură ci cogniția este modelată de relația dintre minte și corp pentru a primi informații și a naviga prin lume, să înțelegem mediul în care trăim și să învățăm. Spre exemplu, atunci când oferim indicații pentru direcție, ne folosim de corp pentru a gesticula eventualele curbe, pentru a arăta punctele de orientare etc., astfel cunoștințele au fost împărtășite și întărite cu ajutorul corpului.

În ultimii ani, programele de cercetare în domeniul  „Embodied Cognition” au fost bine puse la punct iar rezultatele au arătat că întrebarea nu mai este daca fenomenul de „embodied cognition” există în dezvoltarea proceselor cogitive (Soliman et el., 2013; Soliman et Glenberg, 2014; Watson și Chatterjee, 2011; Zwaan, 2014), ci este timpul să aprofundăm studiul în domeniu pentru a răspunde altor întrebări precum: „Care sunt limitele acestei abordări?” „Până în ce punct sunt procesele cognitive încorporate (engl. embodied) în mod general?”, „Există și procesele cognitive care nu apațin acestei abordări?”, „Ce conditii influențează acest fenomen?”, „Care sunt perspectivele de cercetare și tratament viitoare?” (Dove, 2016)

Watson și colab. (2014) au examinat specificitatea senzoriomotorie a conceptelor de acțiune determinate de diferite formate reprezentaționale, astfel, ei au descoerit că acțiunile par să fie reprezentate la niveluri diferite de specificitate de către sistemele vizual și motor și că implicarea relativă a unor regiuni senzoriomotorii din creier depinde de formatul stimulilor.

 „Embodied cognition” în psihologia clinică

În psihologia clinică, aplicarea teoriei „embodied cognition” ne ajută să înțelegem mai bine cum trăsăturile corpului trebuie luate în considerare pentru explicarea simptomelor tulburărilor psihice (Glenberg, 2010). Spre exemplu, Linderman și Abramson au propus o teorie a incapacității motorii în depresie combinând noțiunile de simulare cu analiza lui Lakoff a metforelor conceptuale, arătând că înțelegerea invidului privind lipsa de speranță e bazată pe înțelegerea incapacităii fizice (Glenberg, 2010).

Tulburările psihologice și psihopatologice pot fi explicate ca o afectare a „embodiment-ului” (Fuchs & Schlimme, 2009), din acest punct de vedere, dificultățile de embodiment a fost clasificate în perturbări care afectează corpul subiectiv sau simțul eului (exemplu: schizofrenia și depresia) și perturbări care sunt legate de imaginea corporală și conștientizarea corporală (spre exemplu: tulburări de alimentație) (Fuchs și Schlimme, 2009; Zatti și Zarbo, 2015).

„Embodied cognition” în tulburările de alimentație

S-a demonstrat că pacienții care suferă de tulburări de alimentație au dificultăți în felul în care experimentează și dau valoare propriului corp (Stangellini și colab., 2012) prin urmare acești pacienți sunt alienați față de propriul corp (engl. „disembodiment”) și de propriile emoții și își experimentează corpul ca pe un obiect privit și judecat de alți indivizi (STANGHELLINI, LANGER, AMBROSINI, & CANGAS, 2012)

„Embodied cognition” în depresie

Spre deosebire de tulburările de alimentație, tulburarea depresivă este conceptualizată ca e expresie a „hyperembodiment”. La pacienții cu depresie corpul devine evident, greu și solid și opune rezistență intențiilor și impulsurilor individului (Fuchs și Schlimme, 2009; Zatti și Zarbo, 2015). Persoanele cu depresie nu este capabil să încorporeze spațiul fenomenologic și să se identifice cu propriul corp care este perceput ca opresiv, rigid și un obstacol în viața de zi cu zi. În tulburarea depresivă sinele e deconectat de corp și sentimentul de a fi viu este pierdut (Zatti și Zarbo, 2015).

„Embodied cognition” în schizofrenie

Abordările fenomenologice recente sugerează că schizofrenia este o tulburare a embodiment-ului, mai specific, o tulburare a modalității de încoporare a sinelui (Fuchs și Schlimme, 2009; Stangellini, 2009). Simțul slăbit al sinelui și întreruperea funcționării corporale și decontectarea între corp și realitate, între idivid și ceilalți, conduce la pierderea legăturii între individ și lumea înconjurătoare. Lipsa încorporării eului, a relației dintre eu și obiect și a relațiilor interpersonale determină pacienții să trăiască și să acționeze ca un corp fără conștiință, acest pacienți experimentează fenomenul de mecanizare a corpului (Stangellini, 2009; Zatti și Zarbo, 2015).

În schofrenie sunt afectate spațiul personal și social, pacienții fac greșeli în determinarea granițelor  spațiului peripersonal atât în interacțiunea cu obiecte cât și cu alte persoane. Aceste erori conduc la afectarea integrării sociale deoarece aceștia nu se pot adapta la normele comune (Zatti și Zarbo, 2015).

Limitări ale abordării „embodied cognition”

Conceptele abstracte rămân o provocare serioasă pentru „embodied cognition” (Dove, 2015), cele mai comune răspunsuri pentru această limitare sunt următoarele: definirea unui concept abstract (exemplu: dragostea) prin unul concret (exemplu: călătorie), conceptele abstracte sunt definite prin stări emoționale și interoceptive sau prin intermediul evenimentelor și situațiilor.

În acest sens, în 1990 sau pus bazele cercetării psihologice în fenomenul „embodiment” pentru a investiga rolul corpului în modelarea și construirea emoțiilor, conștiinței și a altor aspecte ale minții (Damasio și Dolan, 1999) contribuind la descoperirea de dovezi neurologice și comportamente experimentale care să susțină Teoria ”embodiment”. Teoria s-a bazat pe studii ale diferitelor efecte ale mișcării capului asupra cogniției (Reimann și colab., 2012) și un rol ipotetic al neuronilor oglindă în procesul de embodiment (Prince și colab., 2012; Zatti și Zarbo, 2015).

De asemenea, deși oamenii sunt ființe intenționale care își proiectează dorințele în timp ce acționează și sunt capabile de adaptare, trebuie luat în considerare faptul că tiparele culturale influențează comportamentul individual prin solicitarea de a se încadra unei anumite tipologii a identității sociale și idividuale.

Printre criticile aduse se merită menționat și faptul că nu există dovezi ale cercetării neuroimagistice privid modalitatea de activare specifică, iar presupusele situri de activare specifică ar putea fi doar co-activări ale unor alte zone, fără rol funcțional. Cu toate că acest lucru rămâne încă să fie stabilit pe viitor este clar că există zone specifice de activare pentru procesele cognitive și pare improbabil ca acestea să nu joace niciun rol.

O altă critică ce trebuie luată în considerare este lipsa modelelor computaționale formale, deși interesul în acest sens este în continuă creștere, acestă abordare nu poate deveni o paradigmă puternică a neuroștiințelor cognitive până când concepte precum sistemele de simboluri perceptuale sau zonele de convergență-divergență (Damasio, 1989) nu sunt formalizate în structuri computaționale.

Viitorul cogniției „embodied”:

            Deși este necesar ca studiile viitoare să demonstreze că „embodied cognition” poate fi privită ca o teorie de sine stătătoare și nu doar ca un proiect de cercetare, și de asemenea este necesar ca studiile neuroimagistice să clarifice conceptele abstracte ale acestei abordări și să demonstreze activarea specifică a rețelelor neuronale în procesele cognitive, nimeni nu poate nega rolul semnalelor senzoriale și motorii în dezvoltarea proceselor cognitive.

Această abordare este folosită cu succes în domeniul învățării, spre exemplu profesorii o folosesc atunci când îi invită pe elevi să interacționeze cu mediul sau demonstrează în scop educativ evenimente istorice sau exprimente științifice. Multe pot ajuta profesorii să creeze experiențe pentru studenți inclusiv jocuri sau experiențe analoage sau digitale, fiecare dintre aceastea întrunind puterea învățării multisenzoriale.

Cea mai promițătoare dintre aceste unelte de învățare care folosesc „embodied cognition” este utilizarea Realității Virtuale (engl. Virtual Reality (VR)) sau a Realității Augmentate (engl. Augmented Reality (AR)) prin intermediul cărora utilizatorii din întreaga lume pot fi în contact cu stimuli într-un mod nemaintâlnit.

Unelte precum VR pot oferi posibilitatea de învățare prin interacțiunea cu o varietate de stimuli, oferă utilizatorilor șansa de a naviga în diverse medii, ajută profesorii să creeze experiențe de de învățare inovative, pot ajuta de asemenea la cultivarea empatiei.

În psihologia clinică „embodied cognition” poate fi utilizată pentru a dezvolta noi metode de tratament multisenzoriale, pentru a crește empatia și pentru a îmbunătăți interacțiunea socială a persoanelor cu tulburări psihologice într-un mod mai eficient.

Concluzii:

„Embodied cognition” este o abordare născută din necesitatea de a explica felul in care procesele conitive sunt modelate de mediu și de semnalele pe care sistemele senzoriomotorii le transmit creierului, ca răspuns la teoria cognitivistă clasică unde sistemul cognitiv a fost separat  de aspectele senzorio-motorii sau de context, iar accentul a fost pus pe procesele cognitive.

Considerată una dintre cele mai importante topici de cercetare în momentul de față, „embodied cognition” rămâne un subiect controversat în domeniul științelor cognitive, părerile specialiștilor oscilând între speranța ca abordarea să devină una dintre marile schimbări aduse teoriei cognitive și criticile aduse conceptelor care sunt considerate fie prea vagi, fie lipsite de noutate și validitate ecologică.

Noi considerăm că această abordare rămâne la stadiul de proiect de cercetare deoarece mecanismele de interacțiune specifice rămân încă să fie clarificate de studiile viitoare. Cu toate acestea, nu poate fi negat faptul că emoțiile, mecanismele sensoriomotorii și interacțiunea cu mediul au o influență asupra dezvoltării mecanismelor cognitive iar clarificarea acestor procese va ajuta la dezvvoltarea unor noi modalități de tratament care să integreze experiențele  multisenzoriale.

Bibliografie

Dove, G. (2016). Beyond the body? The Future of Embodied Cognition. Frontiers Media SA.

Fuchs, T., & Schlimme, J. E. (2009). Embodiment and psychopathology: a phenomenological perspective: Current Opinion in Psychiatry, 22(6), 570-575. https://doi.org/10.1097/YCO.0b013e3283318e5c

Glenberg, A. M. (2010). Embodiment as a unifying perspective for psychology: Embodiment as a unifying perspective. Wiley Interdisciplinary Reviews: Cognitive Science, 1(4), 586-596. https://doi.org/10.1002/wcs.55

Harnad, S. (1990). The symbol grounding problem. Physica D: Nonlinear Phenomena, 42(1-3), 335-346. https://doi.org/10.1016/0167-2789(90)90087-6

Ionescu, T., & Vasc, D. (2014). Embodied Cognition: Challenges for Psychology and Education. Procedia – Social and Behavioral Sciences, 128, 275-280. https://doi.org/10.1016/j.sbspro.2014.03.156

Prince, M., Acosta, D., Ferri, C. P., Guerra, M., Huang, Y., Rodriguez, J. J. L., … Liu, Z. (2012). Dementia incidence and mortality in middle-income countries, and associations with indicators of cognitive reserve: a 10/66 Dementia Research Group population-based cohort study. The Lancet, 380(9836), 50-58. https://doi.org/10.1016/S0140-6736(12)60399-7

STANGHELLINI, G., LANGER, Á. I., AMBROSINI, A., & CANGAS, A. J. (2012). Quality of hallucinatory experiences: differences between a clinical and a non-clinical sample. World Psychiatry, 11(2), 110-113.

Zatti, A., & Zarbo, C. (2015). Embodied and exbodied mind in clinical psychology. A proposal for a psycho-social interpretation of mental disorders. Frontiers in Psychology, 6. https://doi.org/10.3389/fpsyg.2015.00236

Ionescu, T (2011). Abordarea embodied cognition şi studiul dezvoltării cognitive

Rev. Psih., vol. 57, nr. 4, p. 326–339, Bucureşti

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *