Paradoxul îngrijorării – între normal și patologic.

Articol redactat de Ana Cosmoiu

Pentru majoritatea oamenilor, îngrijorarea este o parte inevitabilă a vieții cotidiene. Fie că este generată de probleme de familie, la locul de muncă, sau incertitudine cu privire la evenimente sociale și politice curente, cu toții ne putem îngrijora, fără ca acest proces să fie neapărat unul dezadaptativ sau patologic.

Cu toate acestea, îngrijorarea persistentă este un marker cunoscut al tulburărilor psihopatologice, precum Tulburarea de Anxietate Generalizată (American Psychiatric Association, 2003), dar și un factor transdiagnostic prezent în tulburările de anxietate și în depresie (Barlow, Allen, & Choate, 2004). Mai mult decât atât, îngrijorarea persistentă este consistent asociată și cu probleme de sănătate precum bolile cardiovasculare (Celano, Daunis, Lokko, Campbell, & Huffman, 2016) și cu o calitate a vieții redusă (Kertz & Woodruff-Borden, 2011). Astfel, o întrebare relevantă este cum putem diferenția îngrijorarea aflată în limite funcționale de îngrijorarea patologică.

 

Cum diferențiem îngrijorarea tipică de cea dezadaptativă?

Conceptualizări curente tratează îngrijorarea patologică, alături de ruminație, ca pe un exemplu de cogniție perseverativă (Williams et al., 2017). Cogniția perseverativă se referă la un tipar rigid și habitual de gândire repetitivă care acționează ca un factor de menținere pentru răspunsurile de stres, asociat cu un deficit al auto-reglării și controlului inhibitor (Spangler & Friedman, 2017).

Astfel, un factor care distinge îngrijorarea tipică de cea dezadaptativă este abilitatea persoanei de a controla și de a opri episoadele de îngrijorare atunci când acestea devin neplăcute. Într-adevăr, persoanele cu un nivel patologic al îngrijorării percep îngrijorarea ca fiind imposibil de controlat (Davey, Tallis, Capuzzo, 1994). În timp ce o persoană non-anxioasă poate decide să oprească un episod de îngrijorare atunci când dorește, indivizii cu un nivel înalt al anxietății ca trăsătură vor continua să se îngrijoreze pentru mai multă vreme, și indiferent de nivelul emoțiilor negative resimțite în urma îngrijorării (Startup & Davey, 2001). Mai mult decât atât, îngrijorarea celor din urmă este menținută și de credința că episoadele de îngrijorare le vor spori controlul asupra situației sau de credința că episodul de îngrijorare poate fi încheiat doar atunci când acesta este complet și când au fost examinate toate situațiile posibile (Davey & Meteen, 2016; Wells, 2010).

De asemenea, îngrijorarea patologică este asociată și cu distorsiuni atenționale și de interpretare, ce joacă atât un rol cauzal, cât și de menținere în raport cu îngrijorarea (Hayes & Hirsch, 2007; Hirsch & Mathews, 2012). În cazul persoanelor predispuse la astfel de îngrijorare, se remarcă o vigilență excesivă în raport cu stimulii amenințători (Mathews & MacLeod, 2002), dar și tendința de a interpreta situații ambigue ca potențiale amenințări (Mathews & Mackintosh, 2000).

 

Cum ne putem ține sub control îngrijorarea?

Atunci când îngrijorarea interferează cu funcționarea noastră zilnică, fără a reprezenta, însă, o tulburare de nivel clinic, există tehnici simple ce pot fi implementate pentru a o controla mai eficient. Combaterea emoțiilor negative, inclusiv prin tehnici precum activarea comportamentală (ex: Chen, Liu, Rapee & Pillay, 2013) sau psihoeducația (Dash, Meeten, Jones & Davey, 2015), se poate dovedi de cele mai multe ori suficientă pentru a reduce și episoadele de îngrijorare asociate. În mod similar, tehnicile de relaxare precum practicarea exercițiilor de respirație sunt și ele eficiente în reducerea îngrijorării (Wells et al., 2010).

Într-un context terapeutic, îngrijorarea poate fi adresată atât prin tehnici implicite (i.e., programele de modificare a distorsiunilor atenționale și interpretative; Hayes, Hirsch & Mathews, 2010; Hirsch, Hayes, & Mathews, 2009), cât și explicit, în cadrul terapiilor cognitive și cognitiv-comportamentale, prin restructurarea unor cogniții disfuncționale de bază, precum: „Dacă mă îngrijorez, pot controla situația mai bine” (Heiden, Methorst, Muris & Molen, 2012; Wells, 2010). Nu în ultimul rând, terapiile din clasa celor bazate pe Acceptare și Angajament (Acceptance and Commitment Therapy; ACT) pot contribui într-o manieră eficientă la gestionarea îngrijorării prin promovarea acceptării episoadelor de îngrijorare și reducerea ulterioară a distresului asociat cu acestea (Orsillo & Roemer, 2011).

 

Referințe:

American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and statistical manual of mental disorders (DSM-5®). American Psychiatric Pub.

Barlow, D. H., Allen, L. B., & Choate, M. L. (2004). Toward a unified treatment for emotional disorders. Behavior therapy35(2), 205-230.

Celano, C. M., Daunis, D. J., Lokko, H. N., Campbell, K. A., & Huffman, J. C. (2016). Anxiety disorders and cardiovascular disease. Current psychiatry reports18(11), 101.

Chen, J., Liu, X., Rapee, R. M., & Pillay, P. (2013). Behavioural activation: A pilot trial of transdiagnostic treatment for excessive worry. Behaviour Research and Therapy51(9), 533-539.

Dash, S. R., Meeten, F., Jones, F., & Davey, G. C. (2015). Evaluation of a brief 4-session psychoeducation procedure for high worriers based on the mood-as-input hypothesis. Journal of behavior therapy and experimental psychiatry46, 126-132.

Davey, G. C. L., & Meeten, F. (2016). The perseverative worry bout: A review of cognitive, affective and motivational factors that contribute to worry perseveration. Biological Psychology, 121, 233–243.

Davey, G. C., Tallis, F., & Capuzzo, N. (1996). Beliefs about the consequences of worrying. Cognitive Therapy and Research20(5), 499-520.

Hayes, S., Hirsch, C. R., & Mathews, A. (2010). Facilitating a benign attentional bias reduces negative thought intrusions. Journal of Abnormal Psychology119(1), 235.

Heiden, C., Muris, P., & Molen, H. T. (2012). Randomized controlled trial on the effectiveness of metacognitive therapy and intolerance-of-uncertainty therapy for generalized anxiety disorder. Behaviour research and therapy50(2), 100-109.

Hirsch, C. R., Hayes, S., & Mathews, A. (2009). Looking on the bright side: Accessing benign meanings reduces worry. Journal of Abnormal Psychology118(1), 44.

Kertz, S. J., & Woodruff-Borden, J. (2011). Human and economic burden of GAD, subthreshold GAD, and worry in a primary care sample. Journal of Clinical Psychology in Medical Settings18(3), 281-290.

Mathews, A., & Mackintosh, B. (2000). Induced emotional interpretation bias and anxiety. Journal of abnormal psychology109(4), 602.

Mathews, A., & MacLeod, C. (2002). Induced processing biases have causal effects on anxiety. Cognition & Emotion16(3), 331-354.

Orsillo, S. M., & Roemer, L. (2011). The mindful way through anxiety: Break free from chronic worry and reclaim your life. Guilford Press.

Spangler, D. P., & Friedman, B. H. (2017). A Little Goes a Long Way: Low Working Memory Load Is Associated with Optimal Distractor Inhibition and Increased Vagal Control under Anxiety. Frontiers in human neuroscience11, 43.

Startup, H. M., & Davey, G. C. (2001). Mood as input and catatrophic worrying. Journal of Abnormal Psychology110(1), 83.

Wells, A. (2010). Metacognitive theory and therapy for worry and generalized anxiety disorder: review and status. Journal of Experimental Psychopathology1(1), jep-007910.

Wells, A., Welford, M., King, P., Papageorgiou, C., Wisely, J., & Mendel, E. (2010). A pilot randomized trial of metacognitive therapy vs applied relaxation in the treatment of adults with generalized anxiety disorder. Behaviour research and therapy48(5), 429-434.

Williams, D. P., Feeling, N. R., Hill, L. K., Spangler, D. P., Koenig, J., & Thayer, J. F. (2017). Resting heart rate variability, facets of rumination and trait anxiety: implications for the perseverative cognition hypothesis. Frontiers in human neuroscience11, 520.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *