Comportamentul autodistructiv – un act dăunător

Articol redactat de Simona Pascal

Comportamentul autodistructiv: caracteristici principale

Comportamentul autodistructiv (self-harm) în rândul tinerilor reprezintă o preocupare mondială în continuă creștere pentru sănătatea publică. Autovătămarea presupune orice act de auto-otrăvire sau autorănire efectuat de către o persoană, indiferent de motivația acesteia (NICE, 2013). Aceasta implică frecvent auto-otrăvire cu medicație (paracetamol, benzodiazepine, acid salicilic, opioid) sau autovătămare prin rănirea cu un obiect tăios (NICE, 2004). Acest tip de comportament nu este utilizat pentru a face referire la vătămarea cauzată de supra-alimentație, piercing-ul corporal, tatuarea corporală, consumul excesiv de alcool sau droguri, senzația nevoii de a consuma alimente provocată de anorexia nervoasă sau vătămarea accidentală (NICE, 2013). De obicei, comportamentul autodistructiv începe în timpul adolescenței și a fost relaționat cu stadiul pubertății, reprezentând un predictor important în cazul sinuciderilor (Abdelraheem, McAloon, & Shand, 2019).

O gamă largă de factori a fost asociată cu autovătămarea, printre care evenimentele de viață, aspectele socio-demografice, educaționale și individuale, cum ar fi un istoric de abuzuri emoționale, fizice sau sexuale. Factorii psihologici, inclusiv stima de sine scăzută și impulsivitatea, au fost, de asemenea, legați de comportamentul autodistructiv, iar influențele sociale, cum ar fi expunerea la autovătămare sau sinucidere, în familie sau la persoane apropiate, și agresivitatea au fost, de asemenea, asociate cu un risc crescut de auto-vătămare la tineri (O’Connor & Nock, 2014).

O serie de tulburări psihice sunt asociate cu autovătămarea, mai precis anxietatea, depresia, tulburarea bipolară, tulburarea de personalitate de tip borderline, schizofrenia și tulburările legate de consumul de alcool și droguri (NICE, 2013). În schimb, factorii protectivi au primit mai puțină atenție datorită faptului că cercetările s-au concentrat asupra patologiei (Fliege et al., 2009). Factorii de protecție includ resursele personale, cum ar fi rezistența sau resursele sociale, conexiunile din familie și cu persoanele apropiate (Abdelraheem, McAloon, & Shand, 2019).

(imagine preluată din: https://www.harleytherapy.co.uk/self-harm-help-guide.htm#selfharm)

Tratamentul comportamentului autodistructiv

Înțelegerea adolescenților care prezintă un risc crescut pentru comportamentul autodistructiv viitor este esențială pentru clinicienii care doresc să identifice și să intervină pentru pacienții cu risc crescut pentru acest tip de comportament, dar și pentru sistemele de îngrijire a sănătății care caută să aloce, în mod corespunzător, servicii de prevenire psihiatrică și sinucidere (Goldman-Mellor et al., 2019).

Riscul repetării comportamentului autodistructiv și de sinucidere poate fi influențat de metoda aleasă pentru autovătămare; rata ambelor comportamente este cea mai ridicată la persoanele care se prezintă la spital, în urma unei auto-vătămări sau a unei combinații între auto-vătămare și auto-otrăvire, în comparație cu simpla auto-otrăvire. Cu toate acestea, având în vedere constatările recente potrivit cărora până la o treime dintre pacienții care se implică în comportamente autodistructive alternează între metodele disponibile, de-a lungul episoadelor succesive, încercările de alocare a resurselor de tratament pe baza unei metode specifice evaluate la un moment dat poate să nu fie cea mai bună abordare pentru reducerea riscului suplimentar (Witt, Daly, Arensman, Pirkis, & Lubman, 2018).

Ghidul NICE (2013) a dezvoltat o serie de etape pentru dezvoltarea calității vieții a persoanelor cu comportament de autovătămare, incluzând aspecte ce țin de: (1) prevenirea deceselor premature; (2) ameliorarea stării de sănătate; (3) asigurarea unei experiențe adaptative de îngrijire a acestor persoane; (4) tratarea și îngrijirea persoanelor într-un mediu sigur și protejarea acestora împotriva vătămărilor ce pot fi evitate; (5) menținerea sănătății publice și prevenirea mortalității premature.

Tratamentul și sprijinul oferit de serviciile medicale nu pot fi determinate, în niciun caz, numai prin metoda de autovătămare utilizată sau prin pericolul acestei metode la un moment dat. În schimb, rezultatele sugerează că schimbarea metodei de autovătămare este obișnuită. O treime dintre persoane a schimbat metodele cel puțin o dată între episoadele succesive de autovătămare, în timp ce aproape jumătate din persoane a schimbat metodele între un episod de autovătămare și sinucidere (Witt et al., 2018).

 

Concluzii

Problematica comportamentului autodistructiv evidențiază o continuă creștere a cercetărilor care dezvoltă intervenții psihologice care pot contribui la diminuarea numărului de persoane care apelează la acest tip de comportament. Perceperea respingerii este una dintre marile dificultăți cu care acestea se confruntă și care ar putea explica riscul crescut al adoptării comportamentului autodistructiv în special în grupurile marginalizate. Intervențiile fundamentate pe modificarea cognițiilor și a experiențelor de respingere pot contribui la reducerea riscului de autovătămare.

 

Referințe bibliografice

Abdelraheem, M., McAloon, J., & Shand, F. (2018). Mediating and moderating variables in the prediction of self-harm in young people: a systematic review of prospective longitudinal studies. Journal of Affective Disorders, 246, 14-28. https://doi.org/10.1016/j.jad.2018.12.004

Fliege, H., Lee, J. R., Grimm, A., & Klapp, B. F. (2009). Risk factors and correlates of deliberate self-harm behavior: A systematic review. Journal of Psychosomatic Research66(6), 477-493. https://doi.org/10.1016/j.jpsychores.2008.10.013

Goldman-Mellor, S., Kwan, K., Boyajian, J., Gruenewald, P., Brown, P., Wiebe, D., & Cerdá, M. (2019). Predictors of self-harm emergency department visits in adolescents: A statewide longitudinal study. General Hospital Psychiatry56, 28-35. https://doi.org/10.1016/j.genhosppsych.2018.12.004

National Institute for Health and Excellence (2004). Self-harm in over 8s: Short-term management and prevention of recurrence. https://nice.org.uk/guidance/cg16

National Institute for Health and Excellence (2013). Self-harm. https://nice.org.uk/guidance/qs34

O’Connor, R. C., & Nock, M. K. (2014). The psychology of suicidal behaviour. The Lancet Psychiatry1(1), 73-85. https://doi.org/10.1016/S2215-0366(14)70222-6

Witt, K., Daly, C., Arensman, E., Pirkis, J., & Lubman, D. (2018). Patterns of self-harm methods over time and the association with methods used at repeat episodes of non-fatal self-harm and suicide: A systematic review. Journal of Affective Disorders. https://doi.org/10.1016/j.jad.2018.11.001

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *