Articol redactat de Ana Toma

De-a lungul anilor, comunicarea a ocupat un loc central în modelele care căutau să explice insatisfacția maritală. Studiile cross-secționale au indicat constant că relațiile de cuplu nefericite demonstrează preponderent tipare disfuncționale de comunicare în timpul conflictelor spre deosebire de cuplurile fericite (Bradbury & Karney, 2013).

Teoriile comportamentale au mers mers mai departe, arătând că insatisfacția maritală este o consecință a comunicării deficitare (Koerner & Jacobson, 1994).

Cu toate acestea, majoritatea rezultatelor care atestă importanța comunicării provin fie din studii cross-secționale, fie din studii longitudinale în care comunicarea măsurată la un moment inițial este utilizată pentru a prezice satisfacția maritală mai târziu (Woodin, 2011; Karney & Bradbury, 1995). Dacă schimbările în tiparul de comunicare constituie mecanismul prin care se modifică nivelul de satisfacție în relația de cuplu, sunt necesare date longitudinale privind comunicarea care să arate că aceasta prezice în mod consistent variațiile satisfacției de-a lungul timpului. În absența acestor informații, nu se poate infera o relație cauzală dinspre comportamentele de comunicare către satisfacția resimțită de parteneri în relația de cuplu (Lavner, Karney, & Bradbury, 2016).

Mai mult, studiile care au testat influența comunicării asupra satisfacției maritale au generat rezultate inconsistente. De exemplu, Kiecolt-Glaser, Bane, Glaser și Malarkey (2003) au găsit că tiparele negative de comportament diferențiază între cuplurile satisfăcute și cele nesatisfăcute 10 ani mai târziu. În mod similar, potrivit lui Huston, Caughlin, Houts, Smith și George (2001), cuplurile care exprimă mai mult negativism în primii ani de căsnicie raportează niveluri mai mari de insatisfacție după mai mult de un deceniu comparativ cu acele cupluri mai pozitive la începutul relației.

Alte studii însă au arătat asocieri contraintuitive între comunicarea negativă și schimbări în nivelul de satisfacție. Negativitatea soților prezice schimbări pozitive în nivelul de satisfacție al soțiilor un an mai târziu și nu se asociază cu propriul lor nivel de satisfacție (Heavey, Layne, & Christensen, 1993). Potrivit altor studii, comunicarea negativă prezice creșteri mai lente, nu mai bruște, ale nivelului de satisfacție și au fost găsite puține asocieri între comunicarea pozitivă și evoluția nivelului satisfacției (Karney & Bradbury, 1997; Markman, Rhoades, Stanley, Ragan, & Whitton, 2010).

Potrivit lui Lavner, Karney și Bradbury (2016), acest lucru poate să indice existența unei relații inverse între comunicare și satisfacția maritală; mai exact, ei consideră comunicarea pozitivă între membrii cuplului ca fiind o consecință, și nu un efect, al satisfacției maritale crescute. Aceasta ipoteză este în concordanță cu dovezile încetățenite din psihologia socială potrivit cărora atitudinile ghidează comportamentul și sugerează că evaluările globale ale partenerilor privind relația prezic modul în care cei doi se comportă unul cu celălalt. Ei au derulat un studiu în patru valuri, în care au măsurat tiparele de comunicare și satisfacția maritală la 431 de cupluri. Pe lângă asocierile semnificative identificate între comunicare și satisfacție, rezultatele au arătat că satisfacția maritală este un predictor mai robust al comunicării decât viceversa, cu toate că ambele efecte sunt relativ inconsistente și similare din punctul de vedere al magnitudinii.

Aceste rezultate au implicații practice importante, întrucât atestă necesitatea de a deplasa direcția intervențiilor dinspre îmbunătățirea abilităților de comunicare în cuplu înspre factori generatori de distres mai apropiați, precum evaluările partenerilor cu privire la relația dintre ei.

Bibliografie

Bradbury, T. N. & Karney, B. R. (2013). Intimate relationships (2nd ed.). New York: Norton.

Heavey, C. L., Layne, C., & Christensen, A. (1993). Gender and conflict structure in marital interaction: A replication and extension. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 61, 16–27.

Huston, T. L., Caughlin, J. P., Houts, R. M., Smith, S. E., & George, L. J. (2001). The connubial crucible: Newlywed years as predictors of marital delight, distress, and divorce. Journal of Personality and Social Psychology, 80, 237–252.

Karney, B. R., & Bradbury, T. N. (1995). The longitudinal course of marital quality and stability: A review of theory, method, and research. Psychological Bulletin, 118, 3–34.

Karney, B. R., & Bradbury, T. N. (1997). Neuroticism, marital interaction, and the trajectory of marital satisfaction. Journal of Personality and Social Psychology, 72, 1075–1092.

Kiecolt-Glaser, J. K., Bane, C., Glaser, R., & Malarkey, W. B. (2003). Love, marriage, and divorce: Newlyweds’ stress hormones foreshadow relationship changes. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 71, 176–188.

Koerner, K., & Jacobson, N. J. (1994). Emotion and behavior in couple therapy. In S. M. Johnson & L. S. Greenberg (Eds.), The heart of the matter: Perspectives on emotion in marital therapy (pp. 207–226). New York: Brunner/Mazel.

Lavner, J. A., Karney, B. R., & Bradbury, T. N. (2016). Does couples’ communication predict marital satisfaction, or does marital satisfaction predict communication? Journal of Marriage and Family, Advance online publication, 680-694.

Markman, H. J., Rhoades, G. K., Stanley, S. M., Ragan, E. P.,&Whitton, S.W. (2010). The premarital communication roots of marital distress and divorce: The first five years of marriage. Journal of Family Psychology, 24, 289–298.

Woodin, E. M. (2011). A two-dimensional approach to relationship conflict: Meta-analytic findings. Journal of Family Psychology, 25, 325–335.