Articol scris de Ana Toma

Prevalența în creștere a depresiei în ultimele decenii a devenit o sursă de îngrijorare peste tot în lume, afectând aproximativ 15% din populația generală la nivel global (Blazer, Kessler, McGonagle, & Swartz, 1994). Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, până în anul 2030, depresia va deveni principala cauză de dizabilitate și decese, depășind orice alți factori, inclusiv cancerul, tulburările cardiovasculare, accidentele și războiul (WHO, 2008). Situația este cu atât mai îngrijorătoare cu cât vârsta de debut a depresiei este din ce în ce mai mică (Klerman et al., 1985). Aceste statistici și previziuni indică faptul că suntem încă departe de a fi identificat explicațiile și soluțiile cele mai eficiente pentru adresarea depresiei și impun necesitatea unor perspective teoretice alternative în acest sens.

Ce este depresia și cum ne afectează?

Depresia se caracterizează prin tulburarea persistentă a stării dispoziționale și prin scăderea sau pierderea interesului pentru activitate (American Psychiatric Association, 2013). Aceasta determină deteriorări semnificative în funcționarea socială și profesională și se asociază cu perturbări majore la nivelul unor componente ale funcționării executive, precum concentrarea atenției, luarea deciziilor, evaluarea riscurilor, planificarea și organizarea acțiunilor sau gestionarea situațiilor neprevăzute. Toate aceste perturbări cognitive au implicații majore în viața de zi cu zi a indivizilor afectați de depresie (Snyder, 2013).

Există un revers al „medaliei”? Dispoziția depresivă sau disforică.

Depresia ca diagnostic este o exagerare ca intensitate, simptome și durată a unei dispoziții depresive. Dacă depresia ca diagnostic clinic aduce doar minusuri pentru individ, dispoziția depresivă poate veni în ajutorul unei persoane? Poate avea chiar un rol adaptativ pentru individ? În acest sens, s-au avansat o serie de teorii care caută să explice rolul benefic al acestei emoții.

O astfel de teorie susține că dispoziția depresivă sensibilizează oamenii la riscurile sociale, încurajându-i să se reconecteze cu rețeaua socială pentru a evita excluderea din aceasta (Allen & Badcock, 2003). De asemenea, întrucât depresia are adesea la bază urmărirea persistentă a unor obiective nerealiste sau riscante, aceasta poate acționa ca un mecanism de întrerupere a procesului prin dezangajare, stopând eforturile inutile și susținând conservarea resurselor (Nesse, 2000). Într-un studiu longitudinal, Wrosch și Miller (2009) au arătat că simptomele depresive la prima măsurare au prezis renunțarea ulterioară la anumite obiective într-un eșantion de adolescenți, urmând ca dezangajarea să prezică reducerea simptomelor depresive câteva luni mai târziu.

Dispoziția depresivă pare să fie adaptativă și în situații de viață complexe, dificile, întrucât încurajează realizarea unor analize mai complexe ale mediului pentru a asigura găsirea unor soluții favorabile (Andrews & Thomson Jr, 2009). Într-un experiment condus de Alloy și Abramson (1979), autorii au arătat că persoanele cu dispoziție disforică au evaluat mai realist nivelul de control pe care îl aveau asupra unei situații la care au fost expuse, spre deosebire de persoanele cu o dispoziție normală, care au avut tendința de a-și subestima sau supraestima nivelul de control. Aceiași autori au formulat, mai târziu, ipoteza realismului depresiv, potrivit căreia persoanele deprimate, disforice fac evaluări mai realiste decât cele non-disforice, ale căror percepții sunt mai degrabă distorsionate pozitiv (Alloy & Abramson, 1988). Rezultatele unei meta-analize recente sugerează însă că dovezile care susțin această ipoteză sunt încă neconcludente, realismul depresiv apărând cu precădere în studii cu anumite caracteristici, precum cele în care nu exista un standard obiectiv al realității sau în care nivelul disforiei era auto-raportat (Moore & Fresco, 2012).

Alți autori susțin, de asemenea, existența unor beneficii ale dispoziției depresive, cum ar fi performanțe mnezice superioare, mai puține erori de raționament, o abilitate mai bună de a detecta minciuna la alții și mai bune strategii de persuasiune și influență socială în relațiile interpersonale (Forgas, 2007; Forgas, 2013).

Putem transforma dispoziția depresivă în aliatul nostru?

Rezultatele prezentate anterior susțin existența unei funcții adaptative a dispoziției depresive. Mai exact, aceasta pare să funcționeze asemenea unui semnal de alarmă, care avertizează asupra existenței unor situații de viață potențial problematice (Rottenberg, 2014).

Atunci când investim prea mult timp și efort în urmărirea unor obiective intangibile, când ne simțim epuizați, singuri, copleșiți, când am traversat o experiență traumatizantă sau când suferim orice fel de pierdere, instalarea dispoziției depresive ne anunță că este momentul să căutăm soluții. Adesea, soluțiile presupun renunțarea la scopurile nerealiste, dezangajarea temporară din activitate pentru refacerea resurselor, analiza mai profundă a situației sau întoarcerea către sursele noastre de suport social. Indiferent de soluțiile pe care le angajăm, dispoziția depresivă este cea care ne poate face să conștientizăm nevoia de schimbare și să ne lansăm în demersul anevoios al implementării ei.

Fără a bagateliza suferința emoțională specifică depresiei de nivel clinic, articolul semnalează necesitatea unei perspective nuanțate asupra dispoziției depresive, potrivit căreia aceasta poate acționa ca un important semnal de alarmă și ca modalitate de conservare a resurselor în fața stresorilor pentru persoanele cu resurse diminuate de reziliență.

Bibliografie

Allen, N. B., & Badcock, P. B. (2003). The social risk hypothesis of depressed mood: evolutionary, psychosocial, and neurobiological perspectives. Psychological Bulletin, 129(6), 887-913.

Alloy, L. B., & Abramson, L. Y. (1979). Judgment of contingency in depressed and nondepressed students: Sadder but wiser?. Journal of Experimental Psychology, 108(4), 441-485.

Alloy, L., & Abramson, L. (1988). Depressive realism: four theoretical perspectives.

American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and statistical manual of mental disorders (ed. 5th ). Washington, DC: Author.

Andrews, P. W., & Thomson Jr, J. A. (2009). The bright side of being blue: depression as an adaptation for analyzing complex problems. Psychological Review, 116(3), 620-654.

Blazer, D. G., Kessler, R. C., McGonagle, K. A., & Swartz, M. S. (1994). The prevalence and distribution of major depression in a national community sample: the National Comorbidity Survey. American Journal of Psychiatry, 151, 979-986.

Forgas, J. P. (2007). When sad is better than happy: Negative affect can improve the quality and effectiveness of persuasive messages and social influence strategies. Journal of Experimental Social Psychology, 43(4), 513-528.

Forgas, J. P. (2013). Don’t worry, be sad! On the cognitive, motivational, and interpersonal benefits of negative mood. Current Directions in Psychological Science, 22(3), 225-232.

Klerman, G. L., Lavori, P. W., Rice, J., Reich, T., Endicott, J., Andreasen, N. C., & Hirschfield, R. M. (1985). Birth-cohort trends in rates of major depressive disorder among relatives of patients with affective disorder. Archives of General Psychiatry, 42, 689-693.

Moore, M. T., & Fresco, D. M. (2012). Depressive realism: A meta-analytic review. Clinical Psychology Review, 32(6), 496-509.

Nesse, R. M. (2000). Is depression an adaptation?. Archives of General Psychiatry, 57(1), 14-20.

Rottenberg, J. (2014). The depths: The evolutionary origins of the depression epidemic. . New York: Basic Books.

Snyder, H. R. (2013). Major depressive disorder is associated with broad impairments on neuropsychological measures of executive function: a meta-analysis and review. Psychological Bulletin, 139(1), 81-132.

Wrosch, C., & Miller, G. E. (2009). Depressive symptoms can be useful: Self-regulatory and emotional benefits of dysphoric mood in adolescence. Journal of Personality and Social Psychology, 96(6), 1181-1190.

World Health Organization. (2008). The global burden of disease: 2004 update. Geneva: World Health Organization.