Articol redactat de Ana Toma

Răspunsul pare să fie simplu: rămânem într-o relație dacă ne face fericiți și plecăm atunci când suntem nefericiți. Cu toate acestea, realitatea ne arată că, poate de prea multe ori, rămânem chiar și în relații nesatisfăcătoare.

Ce anume ne determină alegerile atunci când vine vorba despre relația noastră de cuplu?

Dacă aceasta este satisfăcătoare, iar avantajele pe care le avem par să cântărească mai greu decât dezavantajele, decizia nu este dificilă. În absența unor presiuni externe foarte puternice (precum bariere etnice, religioase, presiuni familiale), probabilitatea să rămânem lângă un partener cu care suntem pe aceeași lungime de undă (de exemplu, cu care împărtășim interese, valori, filosofii de viață), de care ne simțim atrași, pe care ne putem baza și care e atent la nevoile noastre este destul de mare (Birnbaum & Finkel, 2015; Gonzaga, Campos, & Bradbury, 2007; Koranyi & Rothermund, 2012; Landis, et al., 2014).

Există totuși o serie de factori care erodează treptat relația și ne fac să luăm în considerare despărțirea. Despre aceștia, vom vorbi în continuare.

Cum ne certăm…

Conflictele sunt o componentă normală a oricărei relații de cuplu; cu toate acestea, modul în care ne certăm determină măsura în care ele ne vor afecta relația.

Oamenii gestionează diferit conflictele în cuplu în funcție de caracteristicile personale  – unii își doresc să discute problema care a generat conflictul și să caute împreună soluții, alții devin ostili, disprețuitori și invalidează nemulțumirile partenerului, în timp ce alții au tendința de a se retrage din conflict, devenind distanți și refuzând să continue discuția (Taggart, Bannon, & Hammett, 2019; Woodin, 2011).

Interacțiunea acestor tipare de relaționare în situații de conflict (măsura în care partenerii au tipare conflictuale similare sau, dimpotrivă, opuse) este cea care determină modul în care conflictul va afecta satisfacția celor doi (Gottman, 1993). Atunci când unul dintre ei are tendința de a exprima vulnerabilitate în timpul unui conflict, de a căuta validare, când are nevoie să dezbată nemulțumirile într-o manieră asertivă sau când abordează problema într-o manieră pragmatică (încearcă să identifice soluții), iar celălalt, dimpotrivă, se retrage din conflict, se detașează, refuză să colaboreze sau manifestă ostilitate, conflictele escaladează. Chiar și atunci când sunt depășite (nu neapărat rezolvate), ele erodează relația ca urmare a acumulării frustrărilor și cresc, în timp, riscul despărțirii (Gottman, 1993; Jang, Smith, & Levine, 2002; Woodin, 2011).

Tipare conflictuale similare însă (de exemplu, o abordare pragmatică a problemei, atitudini pozitive față de partener în ciuda conflictului) sunt, de regulă, benefice relației. De asemenea, revenirea rapidă în urma unui conflict (odată ce am discutat și rezolvat problema, nu mai rămân supărat pe partenerul meu) contribuie la menținerea satisfacției în relația de cuplu (Salvatore, Kuo, Steele, Simpson, & Collins, 2011).

Cum mă raportez la tine…

Modalitatea în care avem tendința de a ne raporta la relația de cuplu influențează, de asemenea, satisfacția și stabilitatea ei.

Persoanele cu un atașament anxios, care trăiesc cu o teama intensă de respingere și abandon, recurg la comportamente detrimentale relației, în special pe termen lung (Stanley, Rhoades, & Whitton, 2010). Solicitarea constantă a reasigurărilor, lipsa de încredere în celălalt, convingerea că, la un moment dat, vor fi părăsite (însoțită de comportamente disfuncționale, precum acuze mai mult sau mai puțin justificate, monitorizarea partenerului, inhibarea continuă a propriilor nevoi și opinii pentru a evita dezaprobarea lui) alimentează insatisfacția ambilor parteneri (Edwards & Barber, 2010; Murphy & Russell, 2018; Romero‐Canyas, Downey, Berenson, Ayduk, & Kang, 2010; Stewart & Harkness, 2015; Worley & Samp, 2018).

De asemenea, persoanele cu un atașament evitant, care, din aceeași teamă de respingere, păstrează distanța emoțională față de partener pentru a evita suferința, au relații mai puțin solide, iau cu mai mare ușurință inițiativa despărțirii, nu reușesc să satisfacă nevoile emoționale ale partenerului și facilitează astfel destrămarea relației (Stanley et al., 2010; Jang et al., 2002). Mai mult, dacă se întâmplă ca partenerul să aibă, dimpotrivă, un atașament anxios, și deci, o nevoie accentuată de siguranță, de intimitate, de apropiere (exact ce o persoană cu atașament evitant nu poate să ofere), șansele ca relația să continue sau să fie satisfăcătoare scad considerabil (Li & Chan, 2012).

La extrema opusă, atitudinile pozitive, precum încurajarea și susținerea partenerului, exprimarea recunoștinței, efortul, disponibilitatea pentru nevoile lui, înțelegerea și acceptarea sunt cele care ajută relația noastră să continue în ciuda dificultăților (Lambert & Fincham, 2011; Landis et al., 2014).

De asemenea, iluziile pozitive (tendința de a ne concentra asupra calităților partenerului și de a ignora defectele sau nepotrivirile), iertarea și sacrificiile (prioritizarea nevoilor celuilalt) consolidează relația de cuplu (Kato, 2016; Miller, Niehuis, & Huston, 2006; Monk, Vennum, Ogolsky, & Fincham, 2014). Sacrificiile constante însă, care implică negarea/inhibarea continuă a propriilor nevoi pentru a-l mulțumi pe celălalt și mai ales, caracterul unidirecțional al lor (doar unul face sacrificii pentru celălalt) sunt, în timp, detrimentale relației de cuplu (Sreehari & Natarajan, 2014; Weigel, 2010).

Chiar și atunci când acumulăm frustrări, când nevoile noastre nu sunt satisfăcute, când există o nepotrivire evidentă între parteneri, când ne simțim nefericiți alături de partenerul actual sau când suntem abuzați fizic sau emoțional, alegem să persistăm în relație pentru mult timp – uneori, pentru toată viața.

Care sunt motivele care stau la baza persistenței noastre aparent nejustificate în relația de cuplu?

Literatura oferă câteva răspunsuri.

Lipsa alternativelor – atunci când partenerul nostru este singura noastră sursă de sprijin emoțional sau financiar, când estimăm șansele noastre de a găsi pe altcineva care să ne satisfacă nevoile (de afecțiune, de apartenență, de intimitate, de securitate, de sex etc) ca fiind foarte reduse, dependența noastră de partener crește și probabilitatea de a pleca din relație, în ciuda insatisfacției, scade (Eckstein, 2011; Rusbult, Agnew, & Arriaga, 2012).

Dar asta nu e tot. Uneori, chiar și atunci când avem o rețea de suport social extinsă, sprijin din partea familiei și independență financiară, ne este greu să luăm decizia de a încheia o relație.

La baza acestei reticențe stau investițiile noastre în relația respectivă. Investițiile se referă la toate acele resurse pe care le aducem în relație pentru a consolida legătura cu celălalt. De la timpul și efortul depus pe parcursul relației, informațiile intime pe care le dezvăluim celuilalt, formarea unor cercuri comune de prieteni, împărțirea bunurilor materiale, până la planurile de viitor pe care le avem împreună – toate fac ca relația noastră să fie mai strânsă (Goodfriend & Agnew, 2008; Rusbult et al., 2012). Și mai ales, să implice mai multe pierderi în cazul unei despărțiri. Aceste investiții sunt, în general, văzute ca fiind benefice atunci când relația noastră este satisfăcătoare sau când traversează mici crize, pentru că ne oferă un oarecare sentiment de siguranță (Kurdek, 2000; Rusbult et al., 2012).

Totuși, când suntem nefericiți alături de celălalt, ele capătă o conotație negativă și contribuie la decizia noastră de a continua relația. De ce? Pentru că a pleca din relație ar însemna să pierdem toate resursele pe care le-am investit –de la timpul petrecut împreună, până la perspectivele de viitor, iar oamenii au o aversiune fundamentală față de pierderi; la unele persoane, precum cele sensibile la respingere sau cu un atașament insecurizant, această aversiune este chiar mai intensă (Kogut & Kogut, 2011; Rusbult et al., 2012). Certitudinea pierderilor în cazul unei despărțiri este, uneori, mai relevantă pentru deciziile noastre decât posibilitatea prin definiție, incertă a unor câștiguri viitoare – un partener mai potrivit, o relație mai satisfăcătoare etc (Joel, MacDonald, & Plaks, 2013). Dacă adăugăm, la toate acestea, teama de singurătate, de a nu-l răni pe celălalt, de incertitudinea unui nou început și, desigur, teama de suferința asociată despărțirii, decizia de a continua relația rămâne cea mai tentantă opțiune (Joel, MacDonald, & Page-Gould, 2018).

Motivele pentru care alegem să rămânem sau să plecăm dintr-o relație sunt foarte numeroase, iar interacțiunea dintre ele, atât de complexă, încât rareori putem prezice cu adevărat modul în care vor influența parcursul relației noastre. De cele mai multe ori însă, ele nu acționează independent – la baza deciziei noastre, stă o întreagă constelație de factori care se acumulează, mecanisme compensatorii (calități ale partenerului/relației care compensează anumite defecte sau viceversa) și erodează sau consolidează treptat relația. Mai mult, motivele pentru care unii aleg să încheie o relație nu sunt întotdeauna aceleași și pentru ceilalți. Nevoile diferite pe care le avem, prioritățile și valorile noastre, pe scurt, bagajul personal cu care intrăm în relație influențează diferențiat tot parcursul ei. Însă o conștientizare a motivațiilor generale care ne determină să continuăm atunci când ne-am dori, de fapt, să plecăm din relație ne-ar putea informa dezbaterile interioare în încercarea de a lua decizia corectă.

Bibliografie

Birnbaum, G. E., & Finkel, E. J. (2015). The magnetism that holds us together: Sexuality and relationship maintenance across relationship development. Current Opinion in Psychology, 1, 29-33.

Eckstein, J. J. (2011). Reasons for staying in intimately violent relationships: Comparisons of men and women and messages communicated to self and others. Journal of Family Violence, 26(1), 21-30.

Edwards, G. L., & Barber, B. L. (2010). The relationship between rejection sensitivity and compliant condom use. Archives of Sexual Behavior, 39(6), 1381-1388.

Gonzaga, G. C., Campos, B., & Bradbury, T. (2007). Similarity, convergence, and relationship satisfaction in dating and married couples. Journal of Personality and Social Psychology, 93(1), 34-48.

Goodfriend, W., & Agnew, C. R. (2008). Sunken costs and desired plans: Examining different types of investments in close relationships. Personality and Social Psychology Bulletin, 34(12), 1639-1652.

Gottman, J. M. (1993). The roles of conflict engagement, escalation, and avoidance in marital interaction: a longitudinal view of five types of couples. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 61(1), 6-15.

Jang, S. A., Smith, S., & Levine, T. (2002). To stay or to leave? The role of attachment styles in communication patterns and potential termination of romantic relationships following discovery of deception. Communication Monographs, 69(3), 236-252.

Joel, S., MacDonald, G., & Page-Gould, E. (2018). Wanting to stay and wanting to go: Unpacking the content and structure of relationship stay/leave decision processes. Social Psychological and Personality Science, 9(6), 631-644.

Joel, S., MacDonald, G., & Plaks, J. E. (2013). Romantic relationships conceptualized as a judgment and decision-making domain. Current Directions in Psychological Science, 22(6), 461-465.

Kato, T. (2016). Effects of partner forgiveness on romantic break-ups in dating relationships: A longitudinal study. Personality and Individual Differences, 95, 185-189.

Kogut, T., & Kogut, E. (2011). Possession attachment: Individual differences in the endowment effect. Journal of Behavioral Decision Making, 24(4), 377-393.

Koranyi, N., & Rothermund, K. (2012). When the grass on the other side of the fence doesn’t matter: Reciprocal romantic interest neutralizes attentional bias towards attractive alternatives. Journal of Experimental Social Psychology, 48(1), 186-191.

Kurdek, L. A. (2000). Attractions and constraints as determinants of relationship commitment: Longitudinal evidence from gay, lesbian, and heterosexual couples. Personal Relationships, 7(3), 245-262.

Lambert, N. M., & Fincham, F. D. (2011). Expressing gratitude to a partner leads to more relationship maintenance behavior. Emotion, 11(1), 52-60.

Landis, M., Bodenmann, G., Bradbury, T. N., Brandstätter, V., Peter-Wight, M., Backes, S., . . . Nussbeck, F. W. (2014). Commitment and dyadic coping in long-term relationships. GeroPsych, 27(4), 139-149.

Le, B., Dove, N. L., Agnew, C. R., Korn, M. S., & Mutso, A. A. (2010). Predicting nonmarital romantic relationship dissolution: A meta‐analytic synthesis. Personal Relationships,, 17(3), 377-390.

Li, T., & Chan, D. K. (2012). How anxious and avoidant attachment affect romantic relationship quality differently: A meta‐analytic review. European Journal of Social Psychology, 42(4), 406-419.

Miller, P. J., Niehuis, S., & Huston, T. L. (2006). Positive illusions in marital relationships: A 13-year longitudinal study. Personality and Social Psychology Bulletin, 32(12), 1579-1594.

Monk, J. K., Vennum, A. V., Ogolsky, B. G., & Fincham, F. D. (2014). Commitment and sacrifice in emerging adult romantic relationships. Marriage & Family Review, 50(5), 416-434.

Murphy, A. M., & Russell, G. (2018). Rejection sensitivity, jealousy, and the relationship to interpersonal aggression. Journal of Interpersonal Violence, 33(13), 2118-2129.

Romero‐Canyas, R., Downey, G., Berenson, K., Ayduk, O., & Kang, N. J. (200). Rejection Sensitivity and the Rejection–Hostility Link. Journal of Personality, 78(1), 119-148.

Rusbult, C. E., Agnew, C. R., & Arriaga, X. B. (2012). The investment model of commitment processes. In P. A. M. Van Lange, A. W. Kruglanski, & E. T. Higgins (Eds.), Handbook of theories of social psychology (pp. 218-231). Thousand Oaks, CA, : Sage Publications Ltd.

Salvatore, J. E., Kuo, S. I., Steele, R. D., Simpson, J. A., & Collins, W. A. (2011). Recovering from conflict in romantic relationships: A developmental perspective. Psychological Science, 22(3), 376-383.

Sreehari, R., & Natarajan, G. (2014). Detrimental Impact of Rejection Sensitivity in Marital Relationship. Psychological Studies, 59(4), 351-356.

Stanley, S. M., Rhoades, G. K., & Whitton, S. W. (2010). Commitment: Functions, formation, and the securing of romantic attachment. Journal of Family Theory & Review, 2(4), 243-257.

STewarT, J. G., & Harkness, K. L. (2015). The interpersonal toxicity of excessive reassurance-seeking: Evidence from a longitudinal study of romantic relationships. Journal of Social and Clinical Psychology, 34(5), 392-410.

Taggart, T. C., Bannon, S. M., & Hammett, J. F. (2019). Personality traits moderate the association between conflict resolution and subsequent relationship satisfaction in dating couples. Personality and Individual Differences, 139, 281-289.

Weigel, D. J. (2010). Mutuality of commitment in romantic relationships: Exploring a dyadic model. Personal Relationships, 17(4), 495-513.

Woodin, E. M. (2011). A two-dimensional approach to relationship conflict: Meta-analytic findings. Journal of Family Psychology, 25(3), 325-335.

Worley, T., & Samp, J. (2018). Rejection sensitivity, complaint‐related communication, and relational satisfaction: A mediation analysis. Personal Relationships, 302-315.