Articol redactat de Ana Toma

De ce plângem?

Plânsul este o reacție emoțională firească, specifică oamenilor, fiind determinat de o multitudine de factori de natură biologică, psihologică și socială (Vingerhoets, 2013).

De-a lungul vieții, oamenii plâng atât în contexte negative (pierderea unei persoane dragi, despărțirile de partenerul de cuplu, filme cu conținut emoțional negativ), precum și în situații fericite (reuniuni, nunți, ascultarea anumitor melodii). Plânsul nu este însă provocat doar de evenimente majore. Nu de puține ori, conflictele, criticile, eșecurile mărunte au un impact emoțional atât de puternic încât ne provoacă plânsul. Emoțiile pe care le atașăm acestor evenimente sunt uneori și mai importante decât evenimentul în sine, astfel că neputința sau lipsa de speranță sunt cele care precedă adesea episoadele de plâns (Denckla, Fiori, & Vingerhoets, 2014; Vingerhoets, 2013). În sens larg, plânsul este provocat de două tipuri de factori: egocentrici, care se referă propriul disconfort (durere fizică, emoțională) și sociali, relaționați cu teme majore ce țin de moralitate, altruism, sacrificiu de sine sau triumful binelui asupra răului (Vingerhoets, 2013).

Cine plânge mai mult?

Desigur, unii oameni plâng mai mult sau mai des decât alții chiar și în contextul unor experiențe de viață similare, ceea ce înseamnă că anumite diferențe individuale pot influența la rândul lor plânsul. De exemplu, femeile plâng de două până la patru ori mai frecvent decât bărbații (Vingerhoets & Scheirs, 2000); de asemenea, persoanele mai instabile emoțional, mai empatice, cu anumite tulburări psihice sau care au fost expuse unui eveniment traumatizant tind să plângă mai mult decât alții. Factori pasageri, precum oboseala, deprivarea de somn, stresul, proaspătul statut de părinte sau consumul de substanțe ne pot face mai vulnerabili la a plânge în anumite situații (Vingerhoets, 2013).

Mecanismele prin care acționează acești factori asupra reacțiilor de plâns sunt diverse și funcționează adesea interdependent (Bekker & Vingerhoets, 2001). De exemplu, femeile pot plânge mai des decât bărbații deoarece se expun mai frecvent la stimuli încărcați emoțional fie prin activitățile recreaționale (filme, romane de dragoste), fie prin natura profesiei; mai  exact, mai multe femei lucrează în profesii de natură socială, care presupun contactul cu situații negative de viață (îngrijirea bolnavilor, servicii de asistență socială), în timp ce mai mulți bărbați sunt întâlniți în profesii tehnice. De asemenea, ele sunt mai predispuse la a se simți neputincioase în anumite situații (dificultăți interpersonale, amenințări la adresa integrității fizice), precum și la tulburări care favorizează reacții emoționale intense, precum tulburarea depresivă. Pragul de sensibilitate este determinat și de diferențele la nivel hormonal între bărbați și femei. Nu în ultimul rând, presiunile sociale din partea familiei, prietenilor, și cele culturale stigmatizează adesea plânsul la bărbați, care învață, drept urmare, să-și controleze reacțiile emoționale mai puțin acceptate la aceștia și asociate, în general, cu vulnerabilitatea tipic feminină (Fischer, Bekker, Vingerhoets, Becht, & Manstead).

Este plânsul benefic?

Plânsul este o reacție atât de comună în rândul oamenilor, încât întrebarea legitimă este: „Care e utilitatea lui?” Este el într-adevăr benefic?

Potrivit lui Rottenberg, Bylsma și Vingerhoets (2008), o formulare mai potrivită a acestei întrebări ar fi: În ce condiții și pentru cine este plânsul benefic? Astfel, se pare că plânsul influențează diferit dispoziția unei persoane în funcție de a) caracteristicile persoanei, b) caracteristicile situației declanșatoare, c) manifestările plânsului și d) de reacțiile celor din jur la acesta.

a. Caracteristicile persoanei

Genul influențează nu doar cine și cât plânge, ci și efectele plânsului asupra dispoziției. De exemplu, comparativ cu femeile, bărbații se simt mai rău după ce plâng, posibil din cauza sentimentelor de rușine pe care le resimt ca urmare a faptului că plânsul la bărbați este un comportament mai puțin acceptat social (Van Hemert, Van de Vijver, & Vingerhoets, 2011).

Plânsul pare să ducă la îmbunătățirea dispoziției la persoanele mai extraverte, posibil datorită faptului că acestea caută (și tind să găsească) suport în astfel de momente într-o mai mare măsură decât cele introverte (De Fruyt, 1997). În rândul persoanelor cu anumite tulburări psihice, precum depresia, anxietatea sau alexitimia, plânsul tinde să ducă mai degrabă la înrăutățirea stării dispoziționale (Rottenberg et al., 2008).

b. Caracteristicile situației

Plânsul are efecte benefice asupra dispoziției în special atunci când situația declanșatoare este percepută ca fiind controlabilă sau declanșată de persoană. Dacă episodul este însă declanșat de alte persoane (membri ai familiei, partener de cuplu) sau dacă situația nu are o rezolvare concretă, persoana nu înregistrează îmbunătățiri la nivelul dispoziției drept consecință. Nici plânsul empatic, ca reacție la suferința altor persoane nu duce la îmbunătățiri ale stării de bine, probabil ca urmare a faptului că persoana se simte neputincioasă sau incapabilă să ajute (Bylsma, Vingerhoets, & Rottenberg, 2008).

c. În ceea ce privește caracteristicile plânsului, se pare că plânsul mai intens este benefic pentru starea persoanei, poate datorită faptului că produce o mai bună descărcare emoțională(Bylsma, Croon, Vingerhoets, & Rottenberg, 2011).

d. Reacțiile celor din jur

Plânsul are, cu certitudine, o importantă valoare socială, iar efectele liniștitoare ale acestuia se datorează adesea tocmai răspunsului empatic și suportului pe care îl primim de la cei din jur atunci când plângem în prezența lor. De asemenea, plânsul poate trezi compasiunea celorlalți în situații tensionate, facilitând dezamorsarea conflictelor interpersonale și ducând astfel la creșterea stării de bine (Hendriks, Croon, & Vingerhoets, 2008).

Totuși, relația nu este universal valabilă. De exemplu, atunci când cei din jur reacționează dezaprobator, plânsul duce indirect mai degrabă la înrăutățirea propriei stări. De asemenea, anumite persoane (părinții în general sau persoanele cu anxietate socială) tind să se simtă mai rău după ce plâng în preajma altora din cauza sentimentelor de vinovăție și rușine în raport cu disconfortul creat (Simons, Bruder, Van der Löwe, & Parkinson, 2013). De regulă, persoanele se simt mai bine atunci când plâng în fața unei singure persoane, cu care au o relație cu un grad crescut de intimitate emoțională, comparativ cu situația în care plâng în fața mai multor persoane, situație care generează, de obicei, sentimente de rușine (Bylsma et al., 2011). Este astfel lesne de observat că noi înșine putem învăța să răspundem cu înțelegere, empatie și compasiune și să oferim suport atunci când cineva plânge în prezența noastră dacă ne dorim să fim de un ajutor real celui care suferă.

Pe lângă mecanismul social prin care plânsul poate duce la creșterea stării de bine, au fost avansate și alte câteva posibile explicații, care nu beneficiază încă de suficient suport empiric. De exemplu, este posibil ca plânsul să stimuleze secreția de ocitocină sau a altor opioide endogene, care au efecte pozitive asupra stării dispoziționale. De asemenea, episoadele de plâns pot declanșa punerea în practică a unor strategii cognitive (reevaluarea unor situații) sau comportamentale (implicarea în activități plăcute), ducând, indirect, la creșterea stării de bine (Gračanin, Bylsma, & Vingerhoets, 2014).

Plânsul reprezintă încă un subiect insuficient exploatat în literatura de specialitate; mai sunt multe de aflat despre mecanismele prin intermediul cărora acționează asupra propriei stări și asupra relațiilor cu ceilalți, despre activitatea cerebrală din spatele acestei reacții emoționale, despre importanța ei în procese sociale esențiale, precum moralitatea sau empatia, sau în diferite tulburări psihice. Potrivit lui Vingerhoets și Bylsma (2016), plânsul reprezintă un adevărat semnal de alarmă. El ne anunță că situația în care ne aflăm sau ceea ce simțim în prezent este cu adevărat important și demn de atenția noastră. Dincolo de experiențele individuale care ne fac să plângem însă, valoarea socială a lacrimilor nu ar trebui trecută cu vederea; nu de puține ori, ele constituie rezultatul empatiei, compasiunii, altruismului, pasiunii și spiritului justițiar, adevărate pietre de temelie ale unei societăți funcționale și mijloace de înțelegere a moralității și naturii umane.

Bibliografie

Bekker, M. H. J., & Vingerhoets, A. J. J. M. (2001). Male and female tears: Swallowing versus shedding? The relationship between crying, biological sex and gender. In A. J. J. M. Vingerhoets & R. R. Cornelius (Eds.), Adult crying: A biopsychosocial approach (pp. 91–114). Hove, UK: Brunner-Routledge.

Bylsma, L. M., Croon, M. A., Vingerhoets, A. J., & Rottenberg, J. (2011). When and for whom does crying improve mood? A daily diary study of 1004 crying episodes. Journal of Research in Personality, 45(4), 385-392.

Bylsma, L. M., Vingerhoets, A. J., & Rottenberg, J. (2008). When is crying cathartic? An international study. Journal of Social and Clinical Psychology, 27(10), 1165-1187.

De Fruyt, F. (1997). Gender and individual differences in adult crying. Personality and Individual Differences, 22(6), 937-940.

Denckla, C. A., Fiori, K. L., & Vingerhoets, A. J. (2014). Development of the crying proneness scale: associations among crying proneness, empathy, attachment, and age. Journal of Personality Assessment, 96(6), 619-631.

Fischer, A. H., Bekker, M. H. J., Vingerhoets, A. J. J. M., Becht, M. C., & Manstead, A. S. R. (2004). Femininity, masculinity, and the riddle of crying. In I. Nyklícek, L. Temoshok & A. J. J. M. Vingerhoets (Eds.), Emotional expression and health (pp. 289–302). Hove, UK: BrunnerRoutledge.

Gračanin, A., Bylsma, L. M., & Vingerhoets, A. J. (2014). Is crying a self-soothing behavior? Frontiers in Psychology, 5, 502-516.

Hendriks, M. C., Croon, M. A., & Vingerhoets, A. J. (2008). Social reactionstoadultcrying:thehelp-solicitingfunctionoftears. Journal of Social Psychology, 148, 22-41.

Rottenberg, J., Bylsma, L. M., & Vingerhoets, A. J. (2008). Is crying beneficial? Current Directions in Psychological Science, 17(6), 400-404.

Simons, G., Bruder, M., Van der Löwe, I., & Parkinson, B. (2013). Why try (not) to cry: intra-and inter-personal motives for crying regulation. Frontiers in Psychology, 3, 597-605.

Van Hemert, D. A., Van de Vijver, F. J., & Vingerhoets, A. J. (2011). Culture and crying: Prevalences and gender differences. Cross-Cultural Research, 45(4), 399-431.

Vingerhoets, A. J. J. M. (2013). Why only humans weep. Unraveling the mysteries of tears. Oxford, UK: Oxford University Press.

Vingerhoets, A. J. J. M., & Bylsma, L. M. (2016). The riddle of human emotional crying: A challenge for emotion researchers. Emotion Review, 8(3), 207-217.

Vingerhoets, A. J. J. M., & Scheirs, J. (2000). Sex differences in crying: Empirical findings and possible explanations. In A. H. Fischer (Ed.), Gender and emotion: Social psychological perspectives. (pp. 143–165). Cambridge, UK: Cambridge University Press.