Articol redactat de Eduard Gușan

Introducere

Necesitatea formării încă de la începutul vieții a unei relații sănătoase dintre mamă și copil a fost enunțată de teoria atașamentului, teorie formulată de John Bowlby și ulterior nuanţată de Mary Ainsworth. Ambii au fost de părere că această primă figură a atașamentului, sau calitatea relației de atașament între copil și îngrijitor, va fi cea care va determina dezvoltarea ulterioară a personalității și a caracterului.

Bowlby a evidențiat în repetate rânduri faptul că copilul cunoaște lumea exterioară cu ajutorul îngrijitorului principal, care de obicei este mama, prin intermediul ei este format raportul copilului cu mediul extern (Bowlby, 1999). Prima perioadă a vieţii este critică pentru formarea atașamentului și a fost determinată de Bowlby ca fiind între 6 și 30 de luni. Un copil privat de o relație normală în această perioadă va avea ca adult dificultăți de relaționare cu alte persoane.

Ainsworth a condus o serie de cercetări care au fundamentat suportul teoretic al modelului. Metoda ei cunoscută ca “Strange Situation Test” consta într-un experiment unde îngrijitorii lăsau copilul singur într-o cameră cu jucării. În cameră intră un străin, iar în momentul în care străinul pleacă reapare îngrijitorul (Ainsworth & Bell, 1970). În funcție de reacția copilului la absența îngrijitorului, Ainsworth a delimitat 3 categorii de atașament: securizat, anxios/ambivalent și evitant, completate mai târziu cu a patra categorie, dezorganizat.

Critici aduse teoriei:

Deși, încă de la prima ei apariție teoria atașamentului a fost întâmpinată de criticile altor cercetători, simplitatea și forma ei intuitivă a răspândit acceptarea și integrarea acestei abordări atât în programele sociale, cât și în intervențiile psihoterapeutice. O presiune socială enormă a căzut pe umerii mamelor. Calitatea relației mamă-copil a început să fie considerată factorul determinant în tulburările comportamentale, în psihopatie sau chiar în tulburările din spectrul autist. Deși, Bowlby însuși a extins ulterior perioada formării atașamentului până la vârsta adultă și a acceptat importanța relațiilor multiple de atașament, forma inițială a teoriei sale este cea care a avut cel mai mult succes și a primit cea mai largă acceptare. Mai jos sunt enumerare cele mai importante critici și limite ale teoriei.

1. Un critic, J.R. Harris, a atras atenția că persoanele apropiate din cercul social al părintelui au o influență mare sau la fel de mare ca și părinții asupra dezvoltării personalității. Acest lucru evidențiază că pe lângă figurile parentale un factor important este adaptarea la mediul social. O limită serioasă a teoriei este incapacitatea de a recunoaște importanța altor factori ca etnia, cultura copilului şi factorii socio-economici.
2. Jerome Kagan (Kagan, 1996) remarcă că psihologii tind încă să creadă că copii mici pot crea scheme cognitive, obiceiuri și emoții stabile în timp. Kagan observă că aceste afirmații nu au suport empiric. Unicul ce rămâne stabil în timp este temperamentul copilului care are însă o bază ereditară și care la rândul său are o contribuție modestă asupra personalității.
3. O altă limită a teoriei este reprezentată de metoda cercetării utilizată de Ainsworth. Tiffany Field (Field, 1996) afirmă că teoria este bazată pe comportamente apărute în momentele când copilul a fost despărțit de îngrijitor. Cercetările lui Ainsworth descriu reacțiile declanșate de stresul separării și nu pot avea pretenția de a descrie desfășurarea naturală și obișnuită a atașamentului.
4. Tot Field remarcă faptul că teoria este limitată doar la o figură primară de atașament, de obicei la mamă. Există totuși mai multe figuri de atașament iar comportamentul față de acestea nu este același ca în atașamentul față de mamă. Adulții de asemenea pot fii atașați în moduri diferite de oameni diferiți.
5. O alta critică importantă adusă teoriei este că patternul atașamentului este format până în copilăria timpurie. Modelul nu consideră atașamentele formate în adolescență, maturitate sau chiar bătrânețe. Chiar Bowlby rectifică eventual în cartea sa această limitare afirmând că ”scopul principal este de a cerceta interacțiunile permanente dintre factorii interni și externi și modul în care aceștia se influențează reciproc nu doar în copilărie, ci și în adolescență sau viața adultă”  (Bowlby, 1988).
6. Heidi Keller (Keller, 2013) a observat că în multe culturi și grupuri sociale, unde resursele sunt limitate iar nevoile fundamentale nu sunt asigurate, rolul de îngrijitor este distribuit în rețeaua socială la frați, unchi sau chiar bunici. De asemenea, evidențiază faptul că atașamentul securizat – unde există o relație armonioasă dintre necesitățile copilului și disponibilitatea îngrijitorului – poate fi văzut din punct de vedere cultural ca un ideal moral tipic culturii vestice și clasei sociale de mijloc, ceea ce exclude ca fiind normale alte tipuri de relații unde dinamica îngrijitor-copil este diferită.

Concluzie

(a) În pofida criticilor, teoria atașamentului rămâne centrală în activitatea serviciilor sociale din multe țări și este răspândită în cabinetele psihoterapeuților. De exemplu, pe baza teoriei atașamentului are loc de multe ori o stigmatizare și patologizare a comportamentelor și preferințelor sexuale (Burk & Burkhart, 2003). Preferințele sexuale sunt deseori etichetate de terapeuți ca fiind tipice unui stil de atașament de unde terapia este lansată cu scopul de a trata comportamentele ”deviante” prin schimbarea stilului de atașament.

(b) În general se exercită din punct de vedere social o presiune asupra mamelor care sunt îngrijorate de corectitudinea relaționării lor cu copilul și de consecințele pe termen lung ale unor interacțiuni nearmonioase.

(c) Teoria atașamentului are punctele sale forte. Poate explica în parte ce influență are trauma separării asupra dezvoltării, ne poate spune multe despre impactul relațiilor în dezvoltarea patternurilor de atașament.

(d) Pe lângă acestea, studiile lui Bowlby și Ainsworth au participat la schimbarea politicilor sociale făcându-le mai sensibile la nevoile copiilor.

Acceptarea acestei teorii pana la un anumit punct este benefică și chiar necesară, depășirea acestei limite însă poate aduce o presiune inutilă pentru îngrijitori și o stigmatizarea a vieții sociale.

Bibliografie:

Ainsworth, M. D. S., & Bell, S. M. (1970). Attachment, Exploration, and Separation: Illustrated by the Behavior of One-Year-Olds in a Strange Situation. Child Development, 41(1), 49. https://doi.org/10.2307/1127388

Bowlby, J. (1988). A secure base: parent-child attachment and healthy human development. New York: Basic Books.

Bowlby, J. (1999). Attachment and loss (2nd ed). New York: Basic Books.

Burk, L. R., & Burkhart, B. R. (2003). Disorganized attachment as a diathesis for sexual deviance. Aggression and Violent Behavior, 8(5), 487–511. https://doi.org/10.1016/S1359-1789(02)00076-9

Field, T. (1996). Attachment and separation in young children. Annual Review of Psychology, 47(1), 541–561. https://doi.org/10.1146/annurev.psych.47.1.541

Harris, J. R. (1998). The nurture assumption: Why children turn out the way they do. New York: Free Press.

Kagan, J. (1996). Three pleasing ideas. American Psychologist, 51(9), 901–908. https://doi.org/10.1037/0003-066X.51.9.901

Keller, H. (2013). Attachment and Culture. Journal of Cross-Cultural Psychology, 44(2), 175–194. https://doi.org/10.1177/0022022112472253